ÎMPĂRĂȚIA ÎNTR-O SĂMÂNȚĂ

Creștinismul care sluțește

+6

Poate că titlul textului te nedumerește. Totuși e adevărat sută la sută. Există și un creștinism care sluțește. Care desfigurează omul interior, aruncând tentacule înfricoșătoare spre exterior, spre martorii creștinismului trăit de persoana în cauză.

Sluțenia aceasta e văzută și de confrații creștini, și de cei care fie au îmbrățișat altă religie, fie se declară liber cugetători, atei sau altceva. Ea poate deriva dintr-un surplus, dintr-un exces de zel, dintr-o rămânere în urmă sau dintr-un salt prea rapid înainte, dintr-o încremenire în detalii, dintr-o căutare a sfințirii în direcția greșită, din preeminența formei asupra fondului, din descurajare sau din vreun interes meschin, mercantil, camuflat neglijent sub discursul de lemn proptit în versete biblice.

Unii creștini insistă prea mult pe vestimentație. Alții se aliniază vreunui stindard sau standard anume, reducând creștinismul, prin omisiune, la o formă care Îl dezonorează pe Fondatorul său – ispita perfecționismului certăreț și asupritor de semeni, obsesia împlinirii cu orice preț a propriilor interpretări profetice, cramponarea de formule liturgice etc. Sunt și unii care fac din Evanghelie altceva decât o veste bună despre mântuire (poate mântuire prin abstinențe de tot soiul). Alții inițiază cruciade în numele vreunei cauze parțial creștine sau, atingând vreo „desăvârșire”, își imaginează că aceasta ar trebui să devină automat canonică pentru cei din jur. Îl văd în postura asta pe Pavel…

Da, pe Pavel când era Saul. Un bărbat care, în numele lui Dumnezeu, prigonea, aresta, călca în picioare ființe omenești și le sufla în ceafă adierea morții (Faptele apostolilor 8:1-3; 9:1,2,13,14) doar pentru că acestea nu credeau ca el. Din punctul lui de vedere, cauza era a lui Dumnezeu. Punctul de vedere al lui Dumnezeu era însă diferit. Hristos se considera prigonit El însuși de Saul.

Sluțirea nu ține cont de confesiune. E ca buruiana care crește indiferent de ogor. Dacă, în pildă, distincția e clară – grâu și neghină – în viața reală, grâul ia uneori chipul neghinei.

Din păcate, tocmai unii din interiorul creștinismului îl expun lumii ca pe o răstălmăcire. Cărturarii și fariseii din timpul lui Isus ilustrează bine modul acesta de a înconjura inutil marea și uscatul (vezi Matei 23:15 și contextul).

Creștinismul e, în esență, o filozofie de viață bazată pe o revelație acceptată prin credință. Chiar dacă biserica se străduiește să asigure un cadru general de trăire a filozofiei acesteia, ea nu poate (și nici nu trebuie) să-i tragă pe credincioși în limitele stricte ale aceluiași șablon. Ar fi ca și cum toate cămilele ar trebui să treacă prin aceeași gămălie de ac… Creștinismul rămâne, în ultimă instanță, o acordare a vieții după principiile cerului, realizată la cel mai intim nivel – în inima omului. De aici rezultă o diversitate.

Creștinii nu pot fi la fel, ca niște „unități umane” care ies de pe banda rulantă a uzinei de sfinți.

Dar toți trebuie să fie echilibrați, să aibă simțul măsurii creștine. Să nu ignore, dar nici să nu abuzeze de mandatul lor misionar (Matei 28:19,20). Să transmită Evanghelia lui Hristos, nu pe a lor.

Mă uit iar spre Pavel. Omul care, înțelegând în cele din urmă esența creștinismului, s-a făcut totul pentru toți (1 Corinteni 9:22). Și care este esența? Să cauți să fii ca Hristos. Creștinismul începe să te sluțească din secunda în care L-ai pierdut din ochi pe Învățător. Și te înfrumusețează cu fiecare pas așezat pe urma Lui.

+6
Distribuie
Articol semnat de
Florin Bică

Florin scrie cărți pentru copii, dar și poezii, eseuri, articole etc. Citește mai atent, dar mai puțin ca altădată. E cinefil, mai degrabă în direcția lui Kurosawa și a neorealismului italian, decât spre universul Marvel. Pe pământ, cerul lui sunt Adelaida și Mihnea, fiul lor. În cer, pământul lui e Dumnezeu.

Vezi toate articolele
Ce părere ai?

Articol semnat de Florin Bică