ÎMPĂRĂȚIA ÎNTR-O SĂMÂNȚĂ

Cu Dumnezeu, la rău. La bine, nu?

6+

Ciuma, romanul lui Camus, are o stranie notă de prospețime zilele astea. E o ficțiune, clar, dar prezintă ca pe viu viața din Oran, un oraș algerian intrat în carantină din cauza ciumei. Pagină după pagină, treci prin toate stările alături de eroii cărții: negare, spaimă, izolare, revoltă, inconștiență, sacrificiu de sine, egoism etc. La un moment dat – Hopaaa! – scot nasul și popii.

Aceștia îi cheamă pe locuitorii Oranului la o săptămână de rugăciuni colective. N-ai zice că e o idee rea. Oamenii se-adună, ascultă liturghia, dar continuă să moară pe capete. Mi-a rămas în minte o replică… Unul dintre participanții la focul sacru al rugăciunii, cu rol secundar în carte (ca ăia de trec pe stradă în filme), îi zice o vorbă doctorului Rieux, unul dintre eroii principali ai Ciumei:

„Oricum, asta nu poate să strice.” (Ciuma, Polirom, p. 93)

Se referă la treaba cu rugăciunea.

Replică de geniu! Camus surprinde în astea șase cuvinte falsitatea de care e învăluită uneori preocuparea (sau practica) religioasă. Rugăciunii i se dă credit cât medicamentelor naturiste, de al căror efect pozitiv te cam îndoiești, dar pe care le înghiți gândind: Eh…, conțin buruieni, n-are ce să-mi strice.

Într-o postare recentă pe land-ul of freedom numit Facebook, scriitorul Teodor Baconschi vorbea despre „creștinismul patrimonial”, adică un creștinism pe care nu ni-l asumăm până în măduva oaselor și pe care îl practicăm de ochii (sau de gura) lumii. Când cochetezi cu creștinismul, citez, „te rogi sporadic (mai ales la greu și aproape mereu egoist, cu o agendă meschină, care-L transformă pe Dumnezeu în samsarul transcendent al «nevoilor» tale)”.

Gândită în termenii unei căsătorii, legătura cu Dumnezeu se dovedește astfel un angajament de conjunctură. E un Soț bun când îți intră necazul în casă, dar L-ai prefera plecat în delegație când lucrurile merg bine. Un fel de căsătorie „la rău, nu și la bine”.

Un creștinism despre care crezi că nu poate să strice e, de fapt, stricat. O rugăciune zisă de formă, că nu strică s-o zici, e, de fapt, expirată. O faptă bună făcută de ochii lumii miroase a ananie cu safiră (dacă vrei să știi ce-i aia, citește Faptele apostolilor 5:1-11). Confuzia larg răspândită, cum că Dumnezeu ar fi un fel de duh al lămpii, pe care-l ții la dispoziție pentru momentele de criză, e urmarea unui creștinism ineficient, de tipul „sării care și-a pierdut gustul”.

Care-i însă alternativa?

Să ai o credință care nu poate să se strice, bazată pe o legătură constantă cu Dumnezeu. Altminteri, faci ca Trump. Duminică te rogi, că așa e obiceiul când bate catastrofa la ușă. Iar marți vrei să golești raftul cu vaccinuri, să le ții doar pentru tine, că atât ai înțeles tu din exemplul pe care ți l-a dat Hristos urcat pe cruce ca Unul pentru toți.

6+
Distribuie
Articol semnat de
Florin Bică

Florin scrie cărți pentru copii, dar și poezii, eseuri, articole etc. Citește mai atent, dar mai puțin ca altădată. E cinefil, mai degrabă în direcția lui Kurosawa și a neorealismului italian, decât spre universul Marvel. Pe pământ, cerul lui sunt Adelaida și Mihnea, fiul lor. În cer, pământul lui e Dumnezeu.

Vezi toate articolele
Ce părere ai?

Articol semnat de Florin Bică