ÎMPĂRĂȚIA ÎNTR-O SĂMÂNȚĂ

De ce divorțează creștinii

20+

Mi-au trebuit doar șapte, opt minute ca să fac o listă cu 26 de cupluri creștine care au divorțat. Mă refer la oameni din orizontul meu, pe care îi știu sau chiar îi cunosc. Poate că „epidemie” sună exagerat. Dar nici nu mai putem vorbi de cazuri izolate, de excepții.

Contrar opiniei unora, cei care nu-și duc legământul căsătoriei „până la moartea care i-ar fi despărțit” nu sunt neapărat tineri imaturi sau persoane cu educație precară. Divorțează deopotrivă oameni cu studii superioare, doctori în diverse discipline, fețe bisericești, părinți, uneori bunici, persoane cu situație financiară bună, cupluri care au trăit împreună decenii, toți fiind creștini care au studiat Biblia și au frecventat cu regularitate biserica. O să-ți spun despre ei ceva ce nu prea se spune…

Sunt oameni buni (chiar dacă, după divorț, au devenit un fel de paria pentru nedivorțații „imaculați”).

Și oamenii buni o mai dau în bară. Unii „uită” să-și plătească datoriile. Alții fug de la locul accidentului. Și, iată, sunt și unii care își rup certificatul de căsătorie.

Revenind la titlul textului de față, recunosc că nu am un răspuns științific (fundamentat pe studii făcute de cercetători „britanici”). Am doar o întrebare născută dintr-o stare de fapt. Cauzele divorțului sunt, evident, nenumărate. Fiecare familie e unică, iar divorțurile sunt unice și ele. L-aș parafraza până la absurd pe Tolstoi:

Toate familiile fericite se aseamănă între ele pe Facebook. Fiecare familie nefericită însă divorțează în felul ei.

În ciuda cărților despre cum să faci căsătoria să #reziste, a consilierilor specializați pe probleme de familie, a seminarelor dedicate subiectului și chiar a numeroaselor programe de educație organizate în comunitățile creștine, riscurile destrămării unei familii par azi mai mari ca oricând.

Deoarece scriu despre creștinii care ajung la divorț, firul ideilor mi se îndreaptă, firește, spre Dumnezeu – factorul-diferență dintre un cuplu creștin și unul necreștin. Deși există un fond comun creștinismului și altor religii sau filozofii de viață, ceea ce deosebește esențial religia creștină este Dumnezeu, ca Persoană, ca Soț (am scris despre asta aici).

Divorțul apare în cuplu după ce unul sau amândoi soții au divorțat, undeva pe drum, de Dumnezeu, chiar dacă biserica face încă parte din viața lor.

El, Dumnezeu, este ca drojdia care se pune în cuplu și care, până la urmă, face să dospească familia. Fără această Prezență tainică, familia, chiar dacă se consideră creștină, este de fapt ca orice altă familie, o pradă ușoară într-o societate ce amplifică în exces împlinirea personală, în detrimentul împlinirii împreună.

A spune că „Dumnezeu este soluția” sună simplist. Limbaj de rutină. Nu-mi place, și nici ție nu-ți place. Preferi finețurile. Să spunem deci așa:

„La bine”, familia e paradis. „La rău”, e o cruce. Și, la fel ca în cazul lui Hristos, doar o dragoste adevărată, ancorată Sus, ne poate ajuta să o ducem la capăt. Adică până la „moartea ne va despărți”.

P.S. Rămân în afara textului de mai sus chestiuni spinoase precum infidelitatea și violența domestică. Discuția despre divorț e mult mai largă. Am vizat aici componenta spirituală a familiei și faptul că lipsa ei fragilizează coeziunea cuplului.

20+
Distribuie
Articol semnat de
Florin Bică

Florin scrie cărți pentru copii, dar și poezii, eseuri, articole etc. Citește mai atent, dar mai puțin ca altădată. E cinefil, mai degrabă în direcția lui Kurosawa și a neorealismului italian, decât spre universul Marvel. Pe pământ, cerul lui sunt Adelaida și Mihnea, fiul lor. În cer, pământul lui e Dumnezeu.

Vezi toate articolele
Ce părere ai?

Articol semnat de Florin Bică