ÎMPĂRĂȚIA ÎNTR-O SĂMÂNȚĂ

„Există Dumnezeu?”

+4

Puține întrebări ne obligă pe noi, oamenii, ca aceasta – „Există Dumnezeu?” Ne obligă în sensul că o luăm în considerare chiar și când pretindem că subiectul ne e indiferent. Jean dʼOrmesson, celebrul academician francez, scria la un moment dat:

„N-ai cum să nu îți pui măcar o dată-n viață aceste două – doar două! – întrebări. (…) Prima: Există Dumnezeu? A doua: Ce urmează după moarte?” (Ciudată e lumea, până la urmă!, p. 177)

Nu-i puțin lucru să te gândești: „Dincolo de ce văd, de ce mi se spune la știri sau în cărți, dincolo de nori și de Luna pe care Armstrong a pus piciorul, există Cineva.” Și să crezi că e adevărat.

Nu-i puțin nici să gândești invers. „Dumnezeu e basm de adormit fricile sau colacul de salvare al superstițioșilor.” Vorba lui Pascal…, greșind răspunsul la întrebarea asta, ai putea pierde totul, adică o eternitate al cărei conținut n-ar putea fi imaginat nici de scriitorii de SF.

Dacă a existat vreodată o întrebare în dreptul căreia răspunsurile să poată fi diametral opuse, asta este. Răspunzând: „Există!”, unii alunecă spre extrema ascetismului nefiresc sau spre ritualuri fără fond. Dând răspunsul: „Nu există!”, alții ignoră complet subiectul, fumând viața ca pe o străfulgerare misterioasă și scurtă. Dar astea-s extremele. Între ele găsim nenumărate nuanțe, unele chiar aproape de punctul de echilibru.

Răspunsul la întrebarea despre existența lui Dumnezeu, indiferent de importanța pe care i-o dăm, concretizează drumul vieții noastre. Nu simplific spre mult prea rigidul „creștinii sunt buni, iar ateii, răi”. Spun doar că în viața fiecăruia concluzia la întrebarea amintită se întrețese în însăși existența lui. (Ne)credința e ca o hartă. Îți determină drumul și, mai ales, destinația (revezi a doua întrebare citată de dʼOrmesson – Cioc! Cioc! E cineva aici?).

Când omul se declară, fără o cugetare serioasă, lipsit de „înclinații religioase”, el se plasează oricum de o parte a interogației despre existența lui Dumnezeu, tratând-o ca pe o simplă chestiune de gust. Totuși, întrebarea în sine e colosală. Chiar și numai posibilitatea existenței Cuiva capabil să-ți știe gândurile și să-ți determine existența în feluri de neînțeles ar trebui să te facă să meditezi serios la lucrul acesta.

Ateul ar putea spune: „Dacă există, vreau să-L văd, să-L ating…” De ce totuși nu i Se arată Dumnezeu? Mai ales lui. Asta-mi aduce aminte de o secvență din evanghelie.

În noaptea arestării lui Isus, o gloată de soldați și oficiali Îl caută în grădina Ghetsimani. El îi confruntă scurt: „Pe cine căutați?” Ei zic: „Pe Isus.” „Eu sunt”, răspunde El. Și-n clipa aia se întâmplă ceva cu totul ieșit din comun. Îl citez pe evanghelistul Ioan:

„Când le-a zis Isus: «Eu sunt», ei s-au dat înapoi și au căzut la pământ.” (Ioan 18:6) Lați! Pe loc! O scânteiere a Divinității, și bietele creaturi dau cu nasul de țărână.

Omul nu e capabil să facă față nici măcar Numelui lui Dumnezeu, nicidecum prezenței Sale.

Tăinuirea de Sine a lui Dumnezeu e felul Lui de a ne proteja. Și mai înseamnă ceva – că Dumnezeu respectă un drept fundamental al omului, dreptul de a gândi și de a-L alege liber. La un „Eu sunt” al Lui, ne-am arunca cu toții la pământ. Totuși, El vrea să existe în viața noastră nu ca Imagine a spaimei, ci ca Fior al dragostei.

Există? Nu există? Există…? Nu ne jucăm cu petale de flori aici. Dă-i întrebării forța gândirii tale!

+4
Distribuie
Articol semnat de
Florin Bică

Florin scrie cărți pentru copii, dar și poezii, eseuri, articole etc. Citește mai atent, dar mai puțin ca altădată. E cinefil, mai degrabă în direcția lui Kurosawa și a neorealismului italian, decât spre universul Marvel. Pe pământ, cerul lui sunt Adelaida și Mihnea, fiul lor. În cer, pământul lui e Dumnezeu.

Vezi toate articolele
Ce părere ai?

Articol semnat de Florin Bică