ÎMPĂRĂȚIA ÎNTR-O SĂMÂNȚĂ

Georges Stéveny despre abandonarea lui Isus pe cruce

+12

„Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Marcu 15:34). Încă din timpurile Reformei, o tradiție de interpretare, comună protestanților și catolicilor, a văzut aici un abandon justițiar din partea lui Dumnezeu. Isus devenise blestem în ochii lui Dumnezeu și suporta răzbunarea lui Dumnezeu asupra păcatului pe care îl reprezenta acum. Isus era pedepsit de Însuși Tatăl, iar executorii nu erau decât niște aliați obiectivi ai Acestuia. Teologul Georges Stéveny ne prezintă o perspectivă diferită.

„Să ne amintim încă o dată că moartea depinde în mod natural de puterea lui Satana (Evrei 2:14). Ea este plata păcatului (Romani 6:23). Prin urmare, în mod normal, nu-L putea afecta pe Isus, pentru că El rămăsese fără păcat de la naștere până la cruce. Când omul moare, suferă consecința logică a păcatului: ruptura legăturii care ar trebui să-l mențină legat de Creator. Noi murim pentru că am dat drumul mâinii lui Dumnezeu. Nu așa stau lucrurile în cazul lui Isus. Rugăciunea preoțească este categorică: Tatăl și Fiul sunt una, Fiul este în Tatăl și Tatăl este în Fiul (Ioan 17:20-21; 10:30).

Am remarcat adesea singurătatea oribilă a lui Hristos. Respins de poporul Său, nerecunoscut de familia Sa, părăsit de ucenici, trădat de un apostol, renegat de un prieten. Însă experiența răului ar fi fost incompletă dacă nu ar fi simțit o altă singurătate, singurătatea despărțirii de Dumnezeu, și mai dureroasă și cu atât mai tulburătoare, cu cât este lipsită de bază. Pentru că Isus este fără păcat. În strigătul Lui răsună protestul filial al unei conștiințe ireproșabile. În fond, Isus este singurul care are dreptul să pună această întrebare. […] Pentru El, moartea nu este sub niciun aspect plata păcatului. Pentru prima dată de la crearea lumii, un om moare fără a merita moartea. Nu moare pentru că L-a abandonat pe Dumnezeu. Dumnezeu este cel care Îl abandonează ca să poată muri.

Încercare de neconceput, a cărei perspectivă Îi smulge lui Hristos picături de sânge. Păcatul – acest zid construit din interior, cum spunea Péguy – este o tragică forță de izolare. Ne închide într-o pustietate. Dar Isus putea afirma: «Nu sunt singur, căci Tatăl este cu Mine» (Ioan 16:32). Pentru El, lumina strălucește întotdeauna, fiindcă El este lumina lumii. Or, iată că acum pământul este acoperit de întuneric (Matei 27:45), semnul angoasant al retragerii lui Dumnezeu, care anunță moartea. Agonizând, Isus descoperă oroarea alunecării în vid. „Pentru ce”-ul Lui subliniază caracterul nedrept al morții Sale. În plan ontologic, abandonul este real. Ruptura vine de sus, nu de jos.

Permiteți-mi să insist: pentru prima dată în toată istoria, în cazul lui Isus, un om moare fără să suporte plata propriului păcat. El n-a dat niciodată drumul mâinii lui Dumnezeu. Dacă deci moartea Sa trebuie să aibă vreo utilitate binefăcătoare, este imperativ ca Tatăl Său să-L abandoneze morții. Oricât de dureros ar fi acest lucru pentru amândoi, nu există altă soluție.

S-a vorbit de absența lui Dumnezeu la cruce. Totuși, adevărul este cu totul altul: «Dumnezeu era în Hristos», afirmă apostolul Pavel (2 Corinteni 5:19). Nici că se poate mai precis! Dumnezeu este în Hristos și, cu toate acestea, Îl abandonează! […]

După ce L-a întrebat pe Dumnezeu, Isus Îi vorbește Tatălui Său […]: «Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez duhul» (Luca 23:46). În Isus nu este nicio disperare, ca și când ar fi victima fatalității sau ca și când ar fi respins de Tatăl. Desigur, a băut cupa pe care nimeni n-o poate bea. A suferit nejustificat separarea de Dumnezeu. Dumnezeul veșnic îi promite poporului Său că niciodată nu-l va abandona (1 Samuel 12:22; Psalmii 9:10; 37:28), în schimb Își abandonează Fiul. Nu putem să ne imaginăm ce a simțit. A cunoscut adevărata moarte, care este abandonarea de către Dumnezeu. Însă El moare pronunțând o rugăciune de eliberare și de credință, luată tot dintr-un psalm: „În mâinile Tale îmi încredințez duhul” (Psalmii 31:5). […] Departe de a cădea în neant, Isus Își încredințează duhul Tatălui Său. Moartea este reală, însă învierea este asigurată. Fără a fi păcătos, El moare de moartea păcătosului. […]

Pe scurt, strigătul lui Isus de pe cruce înseamnă că Dumnezeu a rupt intenționat și pentru prima dată legătura vitală cu El. Însă Fiul n-a interpretat acest gest ca pe o respingere afectivă sau ca pe o condamnare personală, pentru că Dumnezeu a rămas Tatăl Lui, căruia I-a încredințat viața Sa. Toată oroarea Tatălui este îndreptată spre păcatul oamenilor, cauza dramei, și nu spre cel care lucrează alături de El ca să revină lumina în noapte. Și aici [la cruce], mai ales aici, putem afirma că Dumnezeu este dragoste. Adevărata față a lui Dumnezeu.”

(Georges Stéveny, Le mystère de la croix, Vie et Santé, Dammarie-les-Lys, 1999, pp. 142–146)

+12
Distribuie
Articol semnat de
Cristinel Sava

Cristinel scrie, cântă și vânează (greșeli de exprimare). Are un doctorat în filologie și îi place să stea cu nasul în cărți și manuscrise vechi. Când nu face asta, este tată pentru Radu, Ioana și Maria și soț pentru Cristina, pe care o iubește încă din clasa a 9-a.

Vezi toate articolele
Ce părere ai?

Articol semnat de Cristinel Sava