ÎMPĂRĂȚIA ÎNTR-O SĂMÂNȚĂ

Înțelepciunea de a nu ști

12+

Să spui „nu știu” este o mică victorie asupra propriului orgoliu. Nu mă refer la situații de genul „nu știu la ce stație ar trebui să coborâți”, ci la acelea în care pare de-a dreptul rușinos să nu știi. Cum să nu știu eu, părintele, în fața copilului? Cum să nu știu eu, șeful, în fața angajaților? Cum să nu știu eu, teologul sau creștinul, în fața celui care mă întreabă despre Dumnezeu?

Umbra temerii de a nu ști ne urmărește de la începuturi, de când a prilejuit murdărirea cu păcat a perechii primordiale.

„Mănâncă un fruct din pomul interzis, și vei cunoaște binele și răul!” Promisiunea Diavolului deghizat în piele de șarpe a lovit fix în coasta lui Adam. „Ce vrei să spui? Că sunt lucruri pe care nu le știm?” Iar restul e istorie. Perfecțiunea de a nu ști s-a transformat în slăbiciunea fatală de a ști. Și cât de bine știm astăzi răul!

Găsesc modelul înțelepciunii de a nu ști la Hristos. Parcă nu ți-L imaginezi pe Fiul lui Dumnezeu zicând că nu știe. Și totuși, în discursul Său escatologic din Matei 24, când spune că „despre ziua aceea și despre ceasul acela nu știe nimeni…, nici Fiul” (v. 36), Isus Hristos exact asta spune: „Nu știu.” (Nu-i nicio greșeală. Scrie la fel și-n Marcu 13:32.) E o putere stranie în acest „nu știu” divin, pe care nu știu să-l explic și care adâncește misterul naturii umane a Fiului.

Creștinul e ispitit adeseori – și nu s-ar putea spune că nu cedează acestei ispite – să fie cel-ce-le-știe-pe-toate-câte-s-în-cer-și-pe-pământ. Să știe cu precizie uimitoare de ce Dumnezeu a îngăduit un lucru sau altul, de ce a murit cutare și de ce altul a trăit, să știe de ce Hristos întârzie sau când va reveni, să explice erudit adâncimile sufletului omenesc și tăriile cerului, să spună în orice situație ce e bine și ce nu, să disece natura Dumnezeirii ori să peroreze pe tema morții naturii divine a Fiului pe când trupul Îi zăcea în mormântul din grădină.

Și cum să nu cădem lesne în plasa asta, când Dumnezeu nu ne contrazice cu vreun tunet, iar a vorbi despre dinozaurii pe care-i vom călări în ceruri – asta în zilele când nu vom zbura de-a dreptul – e atât de simplu? Riscul de a aluneca dinspre escatologie către basm trebuie măcar recunoscut. Începi bătând cerurile viitoare și te trezești bătând câmpii.

S-ar crede că e o raritate creștinul care, azi, cu sinceritate dezarmantă, poate ridica din umeri zicând: „Nu știu.” Și totuși, într-o disciplină unică – teologia – și într-o perspectivă inedită asupra vieții – creștinismul –, cuvintele „nu știu” ar putea fi începutul înțelepciunii. De aici ar trebui pornit și, atenție, tot aici ar trebui ajuns. La final de drum, crezi că poți ști mai mult decât Iov, care și-a dus mâna la gură (Iov 40:3-5), sughițând a „nu știu”?

Nu despre „nu știu”-ul mincinos al lui Cain („Nu știu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?” [Geneza 4:9]) și nici despre cel fals al lui Petru („Nu știu ce vrei să zici” [Matei 26:70]) scriu aici, ci despre un „nu știu” sincer, care te lasă nud înaintea auditoriului. Sunt momente când ești mai credibil neștiind decât „știind” ce nu se poate ști. Mai ales în materie de lucruri veșnice.

Când le știi pe toate, nu mai ai ce să înveți. Ești… prof (și pulbere). Vorba aia…, dacă tăceai, teolog rămâneai.

Însă recunoscând că nu știi, faci primul pas spre învățare. Admiți prin „nu știu”-ul tău că ai putea ști mai mult. Și-atunci cunoașterea devine o posibilitate.

12+
Distribuie
Articol semnat de
Florin Bică

Florin scrie cărți pentru copii, dar și poezii, eseuri, articole etc. Citește mai atent, dar mai puțin ca altădată. E cinefil, mai degrabă în direcția lui Kurosawa și a neorealismului italian, decât spre universul Marvel. Pe pământ, cerul lui sunt Adelaida și Mihnea, fiul lor. În cer, pământul lui e Dumnezeu.

Vezi toate articolele
Ce părere ai?

2 comentarii
Articol semnat de Florin Bică