În Cartea întrebărilor, scriitoarea Ioana Pârvulescu a inclus un eseu intitulat „Care evanghelist scrie cel mai bine?”. Îți las plăcerea de a descoperi singur răspunsul la întrebare citind cartea amintită. Rețin aici doar un scurt comentariu al autoarei despre felul în care, în evanghelii, I se rezervă lui Isus dreptul de a spune Eu (sunt).
„Pe cei patru naratori ai Noului Testament, adică ai noului «legământ», îi unește narațiunea la persoana a III-a. Opțiunea asta e oarecum ciudată, literar vorbind, pentru că doi dintre autori fac parte dintre «cei doisprezece», au fost martori direcți, Matei și Ioan, iar doi vorbesc din auzite: Marcu i-a fost ucenic lui Petru, iar Luca a stat în preajma lui Pavel. Te-ai fi așteptat deci ca Matei și Ioan să folosească și persoana I, «am văzut cu ochii mei» sau «ne-a spus…», nu și ceilalți doi, cărora viața lui Isus li s-a povestit. Desigur că motivul de profunzime al narațiunilor la persoana a III-a e altul: în evanghelii, la persoana I nu vorbește decât Isus. Numai el spune Eu. Persoana I, precum și a II-a, cea a discursului adresat, au o încărcătură hieratică, rezervată, poate din această cauză s-au impus atât de târziu în proză: era nevoie mai întâi să se laicizeze. Apostolii le folosesc numai după moartea lui Isus și prin contaminare cu sfințenia lui. Evanghelistul Luca e cel dintâi și de aceea te ia prin surprindere: el își începe narațiunea la persoana a II-a, i-o adresează unui om, lui Teofil. Dintr-o dată cuvintele lui devin mai apropiate, nu sunt o învățătură generală, ci o împărtășire prietenească: «…am găsit și eu cu cale, prea alesule Teofile, după ce am făcut cercetări cu de-amănuntul asupra tuturor acestor lucruri de la obârșia lor, să ți le scriu în șir, unele după altele» (Luca 1, 3).”
(Ioana Pârvulescu, Cartea întrebărilor, Humanitas, 2010, p. 134.)
Cartea poate fi achiziționată de aici.