ÎMPĂRĂȚIA ÎNTR-O SĂMÂNȚĂ

Jurnalul unei iubiri pierdute

+1

Îl citesc pe Eric-Emmanuel Schmitt de ani de zile, de când am descoperit microromanul său Oscar și Tanti Roz. Unii spun că prea le scoate pe bandă rulantă. Cărțile, adică. Or avea și ei dreptate, dar tot îl prefer pe Schmitt breaking news-urilor, zicătorilor de pe Facebook și scriitorilor a căror principală abilitate e să ronțăie pesimismul și dezolarea pe toate părțile.

Deși nu e scriitor creștin, am simțit mai mereu la autorul francez un soi de verticalitate morală, o străduință de echilibrare a balanței, o încredere în frumusețea vieții și nevoia lui de a crede într-o justiție providențială. Chiar și în cel mai recent roman al său publicat în limba română, în pofida temei principale a acestuia.

Apărută recent în seria de autor dedicată lui EES, la editura Humanitas, cartea Jurnalul unei iubiri pierdute ne oferă o incursiune emoționantă în viața personală a autorului, acesta vulnerabilizându-se prin descoperirea sa ca făptură fragilă, supusă erorii și tributară lacrimii.

Pornind de la decesul mamei sale, de care a fost profund atașat, Schmitt scrie despre propriul doliu, despre deprimarea în care l-a aruncat pierderea celei care l-a adus pe lume, despre relația complicată cu defunctul său tată, despre munca sa de scriitor și actor în propriile piese de teatru, despre momentele la limita dintre viață și moarte prin care a trecut una dintre fiicele sale vitrege și despre cum toate acestea (și multe altele, mai mărunte) i-au marcat cursul primilor doi ani de după decesul mamei.

Stilul clar, scriitura plăcută, ideea tenace îmbrăcată în cuvinte rotunde și cizelate, slalomul printre amintiri și prezentul autorului îmbie cititorul să dea pagina mai departe.

Adeseori, textul alunecă spre o culegere de maxime sau cugetări. E una dintre trăsăturile operei scriitorului francez – prin vocea personajelor sau prin pana povestitorului răzbat spre cititor mici perle de înțelepciune, precum cele de mai jos (cu care voi încheia prezentarea cărții) –, cu o pregnanță aparte în cazul cărții de față.

Cartea, laureată cu Premiul Jules Renard în 2020, poate fi achiziționată de aici.

*******************

„O moarte bruscă e dulce ca mierea pentru cel care pleacă și adevărată otravă pentru cei ce rămân” (p. 38).

„Filozofia fără înțelepciune nu e decât ruina sufletului” (p. 63).

„Cui îi e frică de după-amiaza de duminică îi e în realitate frică de dimineața de luni” (p. 100).

„Când vine pe lume un copil, vine pe lume și o mamă” (p. 148).

„Dar, fără Îndoială, Credința devine intolerantă, apoi violentă și ulterior ucigașă” (p. 179).

„Nimic mai puțin unic decât să te crezi unic” (p. 205).

„Nu există fericit ca un fost nefericit” (p. 210).

+1
Distribuie
Articol semnat de
Florin Bică

Florin scrie cărți pentru copii, dar și poezii, eseuri, articole etc. Citește mai atent, dar mai puțin ca altădată. E cinefil, mai degrabă în direcția lui Kurosawa și a neorealismului italian, decât spre universul Marvel. Pe pământ, cerul lui sunt Adelaida și Mihnea, fiul lor. În cer, pământul lui e Dumnezeu.

Vezi toate articolele
Ce părere ai?

Articol semnat de Florin Bică