ÎMPĂRĂȚIA ÎNTR-O SĂMÂNȚĂ

La scara unei vieți de om

+12

Am găsit expresia în timp ce răsfoiam o carte: „la scara unei vieți de om”. Mi s-a părut destupătoare de minte, mai ales într-un context creștin în care raportăm în exces lucrurile la „scara veșniciei”.

Este tentant pentru orice om – creștin sau nu – să se considere nu doar buricul pământului, ci și al timpului. Să se creadă punctul de pe „i”-ul istoriei. Să își imagineze că lucrurile cu adevărat importante sunt cele cu care e contemporan, cele petrecute în timpul vieții lui, când pare că nicicând nu a mai fost așa ceva și nici nu va mai fi.

La scara unei vieți de om, o pandemie ca aceea de COVID-19 e „uau”, dar, considerată din perspectiva unui istoric din anul 2521, aceeași pandemie ar putea fi doar conținutul unui paragraf sau al vreunei biete note de subsol.

Câți își mai amintesc azi de copertele revistelor din anii ʼ90, cu Ioan Paul al II-lea și Gorbaciov? Părea atunci că istoria stătea pe buza prăpastiei, gata să se prăbușească în abis… Trei decenii mai târziu, evenimentele considerate atunci împliniri profetice sunt trecute cel mult la rubrica „fapt divers”, mai ales de către adulții care, la data aceea, erau doar copii sau nici nu se născuseră. (Apropo de împliniri… Oare cei care se avântă vitejește să găsească împliniri profetice prin Evenimentul zilei și alte publicații second moral au curajul de a-și vizita retrospectiv prevestirile după 10, 20 sau chiar mai mulți ani?)

Creștinului îi este dat să înfrunte, între altele, și ispita asta. Ispita de a crede că în timpul vieții lui e climaxul istoriei. Ispita de a crede că el îi aparține unei ultime generații, deși ora sfârșitului veacului îi e la fel de necunoscută pe cât i-a fost și lui Luther. Ispita de a crede că poate lua măsura veșniciei cu vremelnicia vieții sale.

La scara unei vieți de om, ispita de a auzi mai mereu țârâitul ceasului escatologic e mare. Și trebuie o doză considerabilă de mândrie pentru a-i ceda.

E drept că, atunci când ești o biată mână de țărână, ținută în picioare de Dumnezeu, e dificil să gândești în termenii a cinci sau zece generații după tine. Chiar și marele profet Daniel, așezat brusc în fața perspectivei unor mii de ani după el, a leșinat și a bolit mai multe zile (Daniel 8:13-27).

Mi-a rămas în minte o vorbă din cartea lui. Zice că, după ce și-a mai venit în fire, Daniel s-a sculat și și-a văzut de treburile împăratului (8:27). Profetul a găsit punctul de echilibru. A priceput că, în fluxul istoriei și-al veșniciei lui Dumnezeu, viața lui era doar un țârâit de greiere. Și și-a văzut de ceea ce putea număra, cântări și împărți el însuși, la scara vieții lui.

Treburile lui Dumnezeu nu încap într-o viață de om. Pentru El, „o mie de ani sunt ca ziua de ieri, care a trecut” (Psalmul 90:4), pe când omului îi este dată o viață scurtă, „pentru cei mai tari… optzeci de ani”(Psalmul 90:10). La scara unei vieți de om, o faptă bună concretă poate cântări mai mult decât o mie de calcule profetice hazardate și teorii ale conspirației colportate.

+12
Distribuie
Articol semnat de
Florin Bică

Florin scrie cărți pentru copii, dar și poezii, eseuri, articole etc. Citește mai atent, dar mai puțin ca altădată. E cinefil, mai degrabă în direcția lui Kurosawa și a neorealismului italian, decât spre universul Marvel. Pe pământ, cerul lui sunt Adelaida și Mihnea, fiul lor. În cer, pământul lui e Dumnezeu.

Vezi toate articolele
Ce părere ai?

Articol semnat de Florin Bică