N. Steinhardt despre (ne)credință

„Dintre numeroșii martori ai lui Cristos înfloriți pe pământul României, doresc să-l amintesc pe monahul de la Rohia, Nicolae Steinhardt, excepțională figură de credincios și de om de cultură care a perceput în chip special bogăția imensă a comorii comune bisericilor creștine”. Așa îl descria papa Ioan Paul al II-lea pe cel ce ne-a lăsat, ca testament literar, Jurnalul fericirii. Cum a văzut credința un om al ei?

„Mai amețitoare vorbe nu s-au rostit niciodată afară de: «Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!» Despre care îmi spun că, dacă din toată Biblia n-ar rămîne decât ele, ar fi de ajuns pentru a dovedi esența divină a creștinismului. (…) E paradoxal, e însăși taina actului de credință. (…) Nu cred, și totuși mă rog. Cred, și totuși știu că nu cred cu adevărat. Cred de vreme ce-i spun «Doamne» lui Hristos. Și nu cred de vreme ce-l rog să vină în ajutorul necredinței mele. (Și cui îi cer să mă vindece de necredință? Celui în care urmează să cred!) Cauzalitatea e desființată, legea succesiunii în timp, ca tot ce-i material sau psihic, dispare. Și cred, și nu cred, simultan. Dedublarea. Contradicția. Deci incertitudinea, angoasa. (…) Simultaneitatea textului ar trebui să ducă la deznădejde dacă n-ar fi acel scurt ajută, care – fărîmă de bob de sare, infim catalizator cu uriașe puteri de transmutare și nebănuite consecințe combinatorii – rezolvă cuadratura și preface strigătul buimăcirii în lacrimile încrederii.”

(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, pp. 38–39)