ÎMPĂRĂȚIA ÎNTR-O SĂMÂNȚĂ

Paradoxul care ne incomodează

8+

„Iată, Eu sunt Domnul Dumnezeul oricărei făpturi. Este ceva de mirat din partea Mea?” (Ieremia 32:27). Așa a întrebat retoric Însuși Dumnezeu când, la cucerirea Ierusalimului de către babilonieni (587/586 î.Hr.), l-a pus pe profetul Ieremia să cumpere un ogor. Cum, Doamne, a zis profetul, acum, când cetatea e dată pustiirii, Tu mă îndemni la investiții? „Paradoxal”, am zice noi evlavios, căci ne e teamă să osândim logic: „nonsens!” 

La prima vedere, paradoxul nu are logică. E pe dos. Contrar științei tale. Pune sub semnul întrebării experiența și face război bunului-simț. Mai târziu însă, cercetându-l, îi descoperi logica. Te luminezi (your „aha” moment)! La final riști să te surprindă când, cucerit fiind, descoperi că te-a dus mai sus. Așa renunți la încă un adevăr absolut de care țineai cu dinții. 

Există în Biblie construcții paradoxale retorice precum „cei din urmă vor fi cei dintâi”. La limita predictibilității și în răspăr cu experiența, sfidând chiar logica, o astfel de afirmație atrage atenția, stârnește neîncrederea, se trădează ca farsă. 

Sunt și alte afirmații biblice paradoxale prin realitatea descrisă, ca dintr-o altă dimensiune: doctrina Trinității, dubla natură (divină și umană) a Domnului Hristos, relația Lui cu Tatăl („una suntem”, Ioan 10:30), nașterea din nou a omului (Ioan 3:3,5), pierderea vieții pentru a o câștiga (Ioan 12:25). Nonsens pentru unii, taină a evlaviei pentru alții, ele trebuie evaluate în termeni spirituali (1 Corinteni 2:14). Mă opresc doar asupra primei categorii. 

În predicarea cu scopul instruirii celor ce-L ascultau, Isus Hristos a folosit din plin afirmații paradoxale. Citește primele afirmații ale predicii de pe Muntele Fericirilor (Matei 5) și vei înțelege despre ce e vorba: „ferice de cei ce plâng”, „ferice de cei flămânzi”, „ferice de cei prigoniți” (în același ton vezi și „e mai ferice să dai decât să primești”, din Faptele apostolilor 20:35).

Isus tensionează lucrurile și, în ciuda unui prezent chinuitor, indică spre un viitor frumos, în care reperele vor fi răsturnate: „Oricine se va înălța va fi smerit, și oricine se va smeri va fi înălțat” (Matei 23:12); „Cei din urmă vor fi cei dintâi, și cei dintâi vor fi cei din urmă” (Matei 20:16). Evident, îți trebuie alți ochi pentru a înțelege asta: „Eu am venit în lumea aceasta pentru judecată: ca cei ce nu văd să vadă, și cei ce văd să ajungă orbi” (Ioan 9:39). Poziționarea îți dă o cu totul altă perspectivă: „Oricare va vrea să fie mai mare între voi să fie slujitorul vostru, și oricare va vrea să fie cel dintâi între voi să vă fie rob” (Matei 20:26,27; Matei 23:11).

Poate uiți toate paradoxurile de mai sus, dar reține unul singur, tot din ascensiunea de pe muntele fericiților: „iubiți pe vrăjmașii voștri” (Matei 5:44). Iată piscul!

Reiau… La prima vedere, paradoxul nu are logică. E pe dos. Contrar științei tale. Pune sub semnul întrebării experiența și face război bunului-simț. Mai târziu însă, cercetându-l, îi descoperi logica. Te luminezi (your „aha” moment)! La final riști să te surprindă când, cucerit fiind, descoperi că te-a dus mai sus. Așa renunți la încă un adevăr absolut de care țineai cu dinții.

Apropo, am citit la acești autori că omul în care trăiește Hristos (Galateni 2:20) se simte confortabil în prezența paradoxului. Nu-l jenează, nu-l incomodează. Tu cum vezi lucrurile?

8+
Distribuie
Articol semnat de
Christian Sălcianu

Cristi este un scorpion convertit, pasionat de Biblie. ESTJ, a făcut militărie în liceu, dar și-a luat gradele în teologie și litere. Pastor în Dublin, se califică în servant leadership la locul de muncă. Scrie, aleargă. O iubește pe Claudia. Și pe Iris.

Vezi toate articolele
Ce părere ai?

3 comentarii
  • 🤔 Se vede in societate o tendință: odată ce accepți un paradox, fără a observa le lași și pe restul să se strecoare în mintea ta ca fiind acceptabile. Cu timpul se poate să ajungi să le accepți fără a pune vreo întrebare de “îndoială”. Cu părere de rău, la ziua de azi, suntem atacați de un volum enorm de informație falsă și, având în spate o experiență de “acceptare”, ajungem să înghițim absolut tot ce e paradoxal, fără a face o analiză. Deci ajungem la formula falsă P=A, unde P – paradox și A – adevăr. Ce credeți despre asta?

Articol semnat de Christian Sălcianu