ÎMPĂRĂȚIA ÎNTR-O SĂMÂNȚĂ

Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr

+11

Încearcă s-o faci pe avocatul diavolului! Îți va fi dificil, mai ales dacă ești creștin. Iar dacă lumea te-ar ști și ca apologet abil, nu neapărat teolog, dar cochetând la modul serios cu teologia, ar părea de-a dreptul imposibil. Dar nu și pentru mintea iscusită a lui C.S. Lewis, autorul cărții Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr.

E cartea mea preferată din opera lui Lewis și una dintre cele pe care le-aș pune mereu pe orice listă scurtă de recomandări de carte.

Editura Humanitas a republicat-o recent, într-o ediție hardcover, cu supracopertă ilustrată cu un detaliu din Iadul și Potopul lui Hieronymus Bosch. Firește, am folosit prilejul pentru a o reciti a nu știu câta oară și, ca de fiecare dată, am rămas cu aceeași senzație – cum că m-aș afla la prima lectură. Ba, în mod straniu, cartea a părut mai bună decât data trecută, poate fiindcă, știind deja la ce să mă aștept, am zăbovit mai mult asupra anumitor detalii.

E dificil să plasez cartea lui Lewis într-o categorie anume. E unică în felul ei. Unii au considerat-o roman epistolar și n-ar fi exclus ca, astfel, să se fi apropiat cel mai mult de adevăr. Dintr-un anumit punct de vedere, putem considera Sfaturile – măcar parțial – și roman umoristic, deoarece autorul se raportează la realitatea îndrăcită, ocultă, în termenii imaginarului medieval, dantesc. Diavolii cărții au nume caraghioase – Sfredelin, Amărel, Brosconea, Ghiborț, Balelungi, Pișcămâl – iar lumea lor e pe invers („lăudat fie Cel de Jos”) și caricaturală („avem din ăștia cu cazanele pe aici, pe jos”).

Nu te lăsa dus de nas de titlul jucăuș al cărții, nici de abordarea inedită a subiectului. Lewis împachetează cu abilitate, în ambalajul viu colorat, teme serioase care țin de trăirea și spiritualitatea creștină. Orice cititor se poate vedea pe sine însuși în pielea așa-zisului „pacient” al drăcușorului tânăr și neexperimentat Amărel, însărcinat să-l ispitească pe calea cea largă și să-l ducă la pierzarea veșnică.

Pacientul lui Amărel duce o viață obișnuită, banală, ca mine și ca tine. Are o familie obișnuită, preocupări uzuale, activități firești… Acesta e terenul unde diavolul îi iese în întâmpinare cu șiretlicuri, căutând să-i întoarcă privirea dinspre Hristos (aka Dușmanul, în carte) spre lucruri neesențiale.

Geniul lui Lewis se vede în identificarea ispitei acolo unde nu te-ai aștepta – există capcane și prilejuri de cădere în rugăciunile pe care creștinii le rostesc, în relațiile lor cu persoanele dragi și apropiate, în timpul pe care îl au la dispoziție, în plăcerile pe care Dumnezeu i le-a oferit ființei umane (dar pe care aceasta le accesează în exces sau în moduri nepotrivite), în virtuți, în biserică etc. Și, că tot veni vorba de biserică, mi-am amintit de una dintre remarcile lui Sfredelin:

„Știi și tu foarte bine, sper, că, dacă un om nu poate fi vindecat de mersul la biserică, cel mai bine e să-l facem să bată tot cartierul în căutarea bisericii care «i se potrivește», până când ne alegem cu un bun degustător sau cunoscător de biserici” (p. 82).

Aș putea cita numeroase alte observații memorabile din Sfaturile lui Lewis, dar mă opresc la una singură, cu speranța că te-am convins să-i acorzi cărții o șansă și să-ți faci propria părere:

„Nu are nicio importanță cât de mici sunt păcatele, cu condiția ca efectul lor cumulat să determine virajul pacientului dinspre lumină către nimicnicie. Nu e mai bună crima decât sunt cărțile de joc, dacă sufletul se dă pe o șeptică. Cu adevărat, cel mai sigur drum spre Iad este cel treptat – panta ușoară, moale la călcat, fără curbe bruște, fără kilometraj, fără indicatoare” (pp. 65–66).

Cartea lui Lewis face digerabile idei care, altminteri, ar trece drept plicticoase („fiindcă le știm deja”, „fiindcă sună a predică de la biserică”). E o lecție formidabilă despre creativitatea care poate face creștinismul captivant atât pentru cei care nu cred, cât și pentru cei care au înțepenit în dogme și ritualuri.

+11
Distribuie
Articol semnat de
Florin Bică

Florin scrie cărți pentru copii, dar și poezii, eseuri, articole etc. Citește mai atent, dar mai puțin ca altădată. E cinefil, mai degrabă în direcția lui Kurosawa și a neorealismului italian, decât spre universul Marvel. Pe pământ, cerul lui sunt Adelaida și Mihnea, fiul lor. În cer, pământul lui e Dumnezeu.

Vezi toate articolele
Ce părere ai?

Articol semnat de Florin Bică