ÎMPĂRĂȚIA ÎNTR-O SĂMÂNȚĂ

„Smerenia” științei și „trufia” religiei

Trimite mai departe...

Creștinii nu pot decât să-I fie recunoscători lui Dumnezeu pentru știință. Știința e un dar. Prin ea, oamenii cunosc și interacționează mai bine cu creația lui Dumnezeu. Totuși, adeseori, știința și religia sunt privite ca și cum ar fi niște dueliști din a căror confruntare doar unul trebuie să rămână în viață.

Citind un interviu cu fondatorul Dexonline.ro, Cătălin Frâncu, mi-a sărit în ochi o afirmație categorică a acestuia: „Mi se pare că în mod paradoxal știința e foarte smerită în privința asta, în timp ce religia este foarte trufașă, spune: noi știm, ăsta este adevărul, trebuie să-l crezi cu ochii închiși.” Apoi adaugă că religia „este într-o clasă cu toate rătăcirile și șarlataniile lumii de-a lungul sutelor de mii de ani”.

Frâncu, absolvent al Massachusetts Institute of Technology, lansează afirmații defăimătoare, citând, ca orice ateu grăbit, faptul că adepții religiei (e clar că se referă la creștinism mai cu seamă) au ars oameni pe rug. Pentru genul acesta de „argumente” nici nu trebuie să fii absolvent MIT. E destul să intri pe un forum al apologeților ateismului. Ba nici măcar atât. E destul să citești istorie. Faptele sunt fapte.

Să spui despre creștinism că e nașpa fiindcă unii, în numele lui, au făcut rău e ca și cum aș spune eu că știința nu-i demnă de crezare din cauză că știu niște oameni de știință care au fost curvari, care au dat greș în experimentele lor sau care au creat arme din cauza cărora au murit milioane de oameni. Cine a omorât mai mulți? Calvin sau Oppenheimer? De fapt, dezbaterea e fake. Un fapt adevărat nu poate fi invalidat de o interpretare greșită.

Ca să poată „crede”, C. Frâncu vrea… dovada. Cere să vadă. Să i se demonstreze. Asta deoarece știe că niciun creștin nu i-ar putea îndeplini cererea. Cel mai autentic creștin din lume dacă ar fi, nu i L-ar putea arăta pe Dumnezeu. Cel mult s-ar putea arăta pe sine, zicând: „Uite, eu sunt unul dintre cei ce cred în El.”

Ei bine, lucrurile nu funcționează așa cum ar pofti domnul Frâncu. Dumnezeu nu i Se arată fiecărui cetățean și, luându-l ca Superman pe Lois Lane, să-i facă turul universului, bașca să-i arate și câteva minuni pentru ca, la final, să conchidă: „Hai, ți-am arătat destule, acuma poți să crezi.”

Ceea ce Frâncu numește „trufia” religiei/creștinismului este de fapt smerenia lui Dumnezeu.

Dumnezeu Se lasă căutat, cerut, așteptat, găsit. Vrea să te uiți „cu băgare de seamă” (Romani 1:20). Își ascunde puterea și măreția, vrând să fie iubit, nu temut. În mod excepțional, face uneori și ce zice domnul Frâncu. Se descoperă direct. Cazul convertirii lui Pavel e ilustrativ. Dar acestea sunt excepții.

Nu, Dumnezeu nu ne cere să fim proști, nici să „credem cu ochii închiși”. Și nici să respingem știința. Să ne amintim de lecția de științe pe care i-a predat-o lui Iov (Iov 38-41)! Ne cere însă credință. Un salt prin credință. Iar saltul acesta, oricât s-ar „smeri” domnul Frâncu ca om de știință, e cerut și în știință (chiar dacă terminologia e diferită de a credinței). La rândul ei, știința are niște limite (verigi-lipsă) pe care unii oameni de știință le depășesc cu trufie. Știința îmi poate arăta bacterii la microscop, dar nu-mi poate dovedi că sutele acelea de mii de ani (care, de la un om de știință la altul, variază până la miliarde ani) despre care vorbește sunt reale. Sunt doar presupuneri. Și acolo se cere o formă de credință.

Recunosc, există și în religie destui trufași. Ca și în știință.

Dar „smerenia” pe care domnul Frâncu ar dori să o vadă la creștinism ar face din acesta o religie absurdă. Creștinismul nu poate veni înaintea oamenilor spunând: „S-ar putea să existe Dumnezeu. S-ar putea să existe viață veșnică. Nu știm, vom vedea…”, cum nici Hristos n-a zis: „S-ar putea să fiu Calea, Adevărul și Viața.” El nu poate decât să postuleze adevărul revelat. Să-l afirme, chiar dacă nu îl poate așeza pe lamela microscopului.

Unii vor continua să numească asta „trufie”. Mereu există oameni care să întrebe faraonic: „Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui?” Smerit, Dumnezeu încă tace.


Trimite mai departe...
Articol semnat de
Florin Bică

Florin scrie cărți pentru copii, dar și poezii, eseuri, articole etc. Citește mai atent, dar mai puțin ca altădată. E cinefil, mai degrabă în direcția lui Kurosawa și a neorealismului italian, decât spre universul Marvel. Pe pământ, cerul lui sunt Adelaida și Mihnea, fiul lor. În cer, pământul lui e Dumnezeu.

Vezi toate articolele
Ce părere ai?

Articol semnat de Florin Bică